Tuesday, October 28, 2025

A House of Dynamite review – O rachetă care își ratează ținta

A House of Dynamite review – O rachetă care își ratează ținta

A House of Dynamite este cel mai recent film semnat de Kathryn Bigelow, probabil cea mai apreciată regizoare din ultimii 25 de ani, judecând după faptul că are 2 Oscaruri la activ (Denis Villeneuve sau Ridley Scott, spre exemplu, nu au niciunul până acum). Intrat recent pe Netflix, filmul a ajuns rapid numărul 1 în România și în multe alte țări în care este prezentă platforma de streaming, și a ajuns să fie atât de discutat încât a stârnit reacții și din partea Pentagonului. 

Filmul prezintă un scenariu ipotetic în care Statele Unite sunt atacate cu o singură rachetă nucleară care se îndreaptă spre unul dintre cele mai mari orașe din țară. Problema apare atunci când realizează că nu știu exact de unde a fost lansată și pe cine să tragă la răspundere pentru această rachetă, iar mai apoi totul se înrăutățește când principala modalitate de a elimina pericolul rachetei dă greș. Astfel, se declanșează un carusel de evenimente, în diversele structuri de la vârful SUA, în urma cărora se încearcă stabilirea unui răspuns și a unei strategii de contraatac.

Foto: Netflix.

Pelicula are o distribuție absolut fenomenală, plină de nume mari: Idris Elba (care joacă rolul președintelui Statelor Unite), Rebecca Ferguson, Gabriel Basso, Anthony Ramos, Greta Lee, Jason Clarke, oriunde te uiți găsești un nume mare în acest film, iar asta face ca interpretările să fie, bineînțeles, fără cusur. Sunt cu siguranță cea mai bună parte a filmului, pentru că, deși treaba actorilor din A House of Dynamite este în mare parte doar să se uite la un ecran încruntați sau panicați, le iese extrem de bine și reușesc să te facă și pe tine să resimți tensiunea momentelor.

Și că veni vorba de tensiune, aici aș zice că e și cel mai mare atu din punct de vedere stilistic pe care îl are A House of Dynamite. Kathryn Bigelow știe să creeze tensiune, mai ales în contexte militare, a arătat asta deja în The Hurt Locker și în Zero Dark Thirty, două filme care au scene de zeci de minute în care îți ții respirația de teamă să nu faci tu ceva greșit care să destabilizeze personajele. Primul act din acest film oferă aceeași senzație, pentru că vezi cum situația continuă să degenereze, îndreptându-se către un final catastrofal. Numai că, fix în momentul în care ești pe punctul de a afla deznodământul, firul se rupe și ești aruncat înapoi în timp, pentru o nouă perspectivă a evenimentelor. Și apoi se mai întâmplă odată același lucru.

Foto: Netflix.

Problema cu A House of Dynamite e că, la sfârșitul zilei, nu livrează ce promite și are un pacing extrem de prost. E ca un restaurant excelent care îți servește antreuri senzaționale, ce îți deschid apetitul, iar chelnerii îți spun că urmează cel mai suculent steak posibil, după care te dau afară când vine vorba să îl aducă. Kathryn Bigelow e atât de bună la a crea tensiune încât încearcă să facă asta de trei ori, de fiecare dată cu un efect mai slab și care induce spectatorului o stare de iritare.

Sigur, cei care au lăudat pelicula aceasta au făcut-o pentru că avem de-a face cu un așa-numit „thinking movie”, al cărui principal scop ar fi să te facă să gândești, nu să-ți dea mură-n gură răspunsurile pe tavă. Să te facă să realizezi că soarta lumii stă într-o singură decizie proastă, într-un singur moment neinspirat, și că ne apropiem de un punct din care întoarcerea va fi imposibilă. Și da, sigur, poți să spui asta, doar că nu e nici pe departe primul film care ne arată asta, și cred că poți să faci o poveste de avertizare (cautionary tale) în care să și livrezi un final clar, concis și la obiect.

Foto: Netflix.

Și tocmai acesta e și principalul motiv de nemulțumire al oamenilor, faptul că nu avem acel final clar, care să ne arate ce se întâmplă în acel moment. Filmul se simte deja prea lung atunci când ajungem să facem cunoștință cu a treia perspectivă diferită a aceluiași eveniment, iar refuzul lui Bigelow de a ne oferi o încheiere nu face decât să te frustreze și să te facă să te întrebi de ce nu s-a terminat totul după primele 30-40 de minute.

În anumite aspecte, A House of Dynamite mi-a amintit mult de Don’t Look Up, alt film de la Netflix care avea o distribuție stelară și care a ajuns să fie o dezamăgire. Nu e rău, per se, dar ce spune a fost spus înainte, în moduri mai bune, iar ce face nu este suficient de spectaculos sau special ca să te cucerească. 

Nici vizual nu oferă nimic memorabil, pentru că natura poveștii este să te plimbe dintr-o cameră în alta și să-ți arate ecrane luminoase și puncte roșii pe glob. Singurele momente în care „evadezi” din aceste camere pe o durată mai lungă de timp sunt în actul 3, unde deja ești sătul de orice alte aspecte și vrei doar să afli concluzia poveștii. 

Foto: Netflix.

Am citit și motivația lui Noah Oppenheim (scenaristul filmului), dar și cea a lui Kathryn Bigelow pentru decizia de a avea un final deschis pentru acest film (deși, mă rog, unii ar spune că sunetele din timpul genericului fac destul de clare lucrurile). Pot aprecia ambele puncte de vedere, Oppenheim spunând că nu contează dacă racheta explodează sau nu în Chicago, ci să înțelegem magnitudinea unei singure decizii. Bigelow are un argument similar, dar nu am putut să nu zâmbesc când am citit raționamentul ei, acela de a dori ca „spectatorii să iasă din cinematograf spunând ”ok, și ce facem acum?” cu privire la această problemă globală a depozitelor nucleare”. Ce mi s-a părut amuzant aici? Că mai mult de 95% din oamenii care vor vedea acest film nu o vor face într-un cinematograf, ci în canapeaua proprie, acolo unde e mult mai ușor să închizi televizorul, să crezi că ți-ai pierdut timpul și să deschizi TikTok-ul.

The post A House of Dynamite review – O rachetă care își ratează ținta appeared first on connect România.

Sunday, October 19, 2025

Kohler unveils a camera for your toilet

Kohler unveils a camera for your toilet Home goods company Kohler recently unveiled a new device called the Dekoda — a $599 camera that can be attached to your toilet bowl and take pictures of what’s inside.

Friday, October 17, 2025

Philips EVNIA 34M2C6500 review: OLED mult și bun, la bani puțini

Philips EVNIA 34M2C6500 review: OLED mult și bun, la bani puțini

Când vine vorba despre televizoare și mă roagă cineva să-i recomand un model, primul nume care-mi vine în cap este Philips. De ce? Pentru că folosesc televizoare cu Ambilight deja de vreo șapte ani, iar în acest punct nu cred că mai există cale de întoarcere. Iar când mi-a ajuns la test un monitor dotat cu sistemul de iluminare de la Philips m-am entuziasmat instant. Este vorba despre EVNIA 34M2C6500 – unde EVNIA este brand-ul de gaming de la Philips. Și ce-avem aici este poate cel mai value monitor QD-OLED de pe piață, cu un format ultrawide, diagonală de 34 de inch, rezoluție 3440 pe 1440 și 175Hz rată de refresh. AH DA! Și elementul surpriză, un sistem numit Ambiglow care străbate carcasa spate. Tare nu?

Un panou QD-OLED fancy la preț de entry

La bază, monitorul ăsta folosește un panou QD-OLED de la Samsung, cam același pe care l-am văzut pe seria M8 a producătorului coreean. Deci este vorba despre un ecran cu pedigree, care poate oferi performanțe foarte bune în condițiile corecte. Și aici ajungem repede și la probabil singura problemă reală a acestui monitor: calibrarea, ori optimizarea profilelor de culoare. Iar când îl scoți pentru prima și prima dată din cutie se simte ca un veritabil VA, cu color banding și o redare foarte tristă a culorilor. Abia după ce-ai trecut în modul sRGB începe să strălucească panoul QD-OLED și culorile prind viață. Aceeași problemă am observat-o și la conținut cu HDR, iar odată ce te joci puțin cu setările de culoare prin NVIDIA Control Panel (Sau AMD Software) treaba stă ceva mai bine.

Am început cu vestea rea, așa că haideți să vi le dau și pe alea bune. Iar treaba stă cam așa: dacă treci peste partea de calibrare a culorilor și ai puțină răbdare cu acest monitor, se poate dovedi un diamant neșlefuit. Panoul cu care este dotat EVNIA 34M2C6500 este unul de calitate, iar când intri în jocuri începi să simți asta. Rezoluția de 3440 pe 1440 este potrivită pentru diagonala asta, iar rezoluția nu este chiar atât de mare încât să ai nevoie de un super PC ca să poți rula acolo. În realitate, acest 1440p Ultrawide este puțin peste jumătate din totalul pixelilor la rezoluție 4K… deci necesitățile hardware sunt ok. Iar la așa rezoluție lată, o curbură era bine-venită. Iar aici curbura este de 1800R, adică deschisă și ușor de urmărit.

ADN-ul de gaming din acest monitor se vede atunci când aruncăm o privire la rata de refresh și tehnologiile adiționale pe care le integrează. La 175Hz totul se va mișca extrem de fluid, mai ales în combinație cu timpul de răspuns GTG (Grey-to-Grey) de numai 0.03ms. Iar fluiditatea asta a imaginilor ne-o confirmă prin intermediul certificării VESA ClearMR 9000. Valoarea de 9000 este cea mai mare din acest set de certificări, deci EVNIA 34M2C6500 este acolo sus cu cele mai rapide și fluide monitoare de gaming. Și nici n-ar trebui să ne mire la așa panou.

Tot pe zona de tehnologii pro-gaming mai avem și suport pentru VRR. Pe PC recunoaștem această tehnologie drept AMD FreeSync Premium Pro cu suport high-refresh rate și HDR. Dacă ești în tabăra NVIDIA o să poți folosi fără probleme și G-Sync, deci nu trebuie să-ți faci griji de placa video aleasă.

Construcție solidă pe un design neutru

Conectivitatea nu săracă deloc, cu două HDMI-uri 2.0 și un DisplayPort 1.4. Știu, nu este the latest tech, dar nici nu era nevoie la rezoluția asta. Alături de intrările video însă, acest EVNIA 34M2C6500 oferă și un hub USB 3.2 Gen1 pentru a conecta receivere de periferice, medii de stocare externe și orice alte nebunii ți-ar putea trece prin cap. În continuare, mie unul mi se pare fascinant să-mi încarc telefonul la monitor.

Pe partea de construcție vedem niște metode de cost-cutting interesante cum ar fi picioarele fabricate în proporție de 35% din plastice reciclate. Pe asta o vezi după textură, punctele colorate fiind indicii referitoare la ce obișnuiau să fie plasticele alea înainte de reciclare și reutilizare. Și nici carcasa spate nu este mai prejos, aceasta fiind alcătuită în proporție de 85% din același material reutilizat. Îmi place să văd că producătorii se orientează spre astfel de materiale, mai ales că plastice avem să ne punem și-n cap… la propriu. Dar să nu credeți că reciclat înseamnă și prost, iar la aspectul construcție mi se pare că bifează toate căsuțele: picior ajustabil în fel și chip, design minimalist, neutru, plus includerea sistemului Ambiglow.

Dacă tot am ajuns aici trebuie să menționez din start că dacă te-aștepți la ceva de calibrul Ambilight, vei fi dezamăgit. Deși în teorie funcționează la fel, LED-urile de pe monitor nu sunt destul de puternice (ori numeroase) pentru a ilumina peretele la fel cum o face un televizor Philips. Însă și aici văd îmbunătățiri, mai ales comparativ cu anii trecuți când Ambiglow era ceva mai plăpând. Și dacă evoluează așa, cred că în vreo doi ani o să avem iluminare demnă de numele Philips și pe monitoare.

EVNIA lovește din nou

Experiența de utilizare overall a fost bună, iar monitoarele astea ultrawide încep să-mi atragă atenția din ce în ce mai mult. Pentru muncă este inegalabil, iar jocurile parcă se simt și mai vii cu un ecran atât de lat. Atunci când am scris sau am stat pe net, adică în conținut SDR, n-am avut niciun fel de problemă. Nici jocurile nu au reprezentat vreo provocare. Bine, asta până când am activat HDR-ul. Dacă n-aș fi avut deja monitor OLED cu HDR mai spuneam, dar mi-a fost imposibil să nu observ cât de șters era totul pe ecran. Dar și aici, la fel ca la setările pentru SDR: dacă te joci prin profilurile de culoare vei găsi, într–un final, balansul căutat. Iar când îl nimereși arată bine. Tehnologia Ultra Wide-Color în combinație cu panoul 10-bit scoate niște culori fenomenale, care te fac să te bucuri la maxim de ceea ce are de oferit panoul QD-OLED.

Mai avem și o certificare VESA TrueBlack 400 care înseamnă umbre mai clare și un negru mult mai intens. În practică s-a tradus prin zone din Borderlands 4 unde pur și simplu nu vedeai nimic în afară de UI și-o speranță de lumină, ceea ce a adăugat valoare extra la elementul de atmosferă. Iar asta o experimentezi doar pe OLED, motiv pentru care revin la ce spuneam în deschidere: EVNIA 34M2C6500 este super-value. De ce spun asta? Pentru că tot monitorul ăsta, ultrawide cum e el, diagonală mare și panou QD-OLED rapid, are un preț de plecare de circa 3.000 de LEI. Iar la banii ăștia cu greu te atingi de altceva cu același feature-set. Dacă nu ai avut niciodată un OLED și ți-ar plăcea să pășești în lumea asta, moment mai bun nu cred că a existat. Prețurile sunt la un all-time low în timp ce tehnologia a atins un peak al existenței sale, iar de-acum bătălia se va duce pe zona de features, design și alte elemente care completează experiența de utilizare a unui astfel de produs. Ăsta aici de față, EVNIA-ul nostru, pleacă cu o recomandare din partea mea, evident, în categoria lui de preț.

The post Philips EVNIA 34M2C6500 review: OLED mult și bun, la bani puțini appeared first on connect România.